Cu doi ani în urmă aveam să trec prin experiența unei prime sarcini, însă, de această dată simțeam că ceva este altfel. Dar nu în sensul bun.

La nici șase săptămâni de sarcină eram țintuită la pat, cu dureri abdominale insuportabile și toate simptomele unei femei însărcinate, dar la puterea a doua. Temerile mă cuprindeau de la o zi la alta. Peste doar câteva zile urma să plec pentru o săptămână în Franța în interes de serviciu, iar eu simțeam că îmi fuge pământul de sub picioare numai la gândul acelei zile de călătorie, în care aveam să schimb două avioane, două trenuri, să mai iau și un taxi pentru a ajunge la destinație. Drumul îl mai făcusem o dată cu atâta drag și interes, însă acum, teama de a pleca într-o călătorie m-a împins să mă prezint de urgență la ușa medicului.

Nu pot să nu-mi amintesc calmul și stăpânirea de sine pe care le trăiam acolo, în sala de așteptare. Îmi ziceam că nu e starea mea firească, că eu sunt o agitată de felul meu, că ar trebui să am pulsul mărit și vreo 20 ca tensiune. Dar eu eram altfel. Pentru că știam că ceva este altfel în trupul meu și doream să îmi pregătesc și inima să primească acel nou.

Eram atât de slăbită și atât de palidă, încât nici nu a trebuit să insist prea mult în prezența medicului asupra stării mele de rău! Un minut…două… trei…timpul mi s-a oprit în loc și  îmi simt gura uscată și inima gata să îmi iasă din piept. Și tăcere. Ochii doctorului nu se mai dezlipesc de pe ecranul monitorului, îl fixează cu o privire gravă și mult prea atentă. Încerc să citesc pe fața sa orice indiciu care să îmi transmită dacă e chiar atât de rău, aștept din gura sa cuvintele care, ori mă vor prăbuși, ori mă vor înălța.  Încă un minut, la naiba, oxigenul parcă s-a evaporat din cabinet! Și nimeni nu spune nimic. Vreți să încep eu a vorbi ?! Știți, mie îmi place să….Dar medicul își lasă capul ușor pe spate, începe să râdă atât de frumos și întoarce monitorul către mine.

– Doamna Pichiu, e și normal să vă simțiti atât de rău…pentru că sunt doi!

– Doi ce? Întreb sincer nedumerită.

– Doi embrioni. Aveți gemeni! Felicitări!

Și acum timpul chiar s-a oprit în loc.

Aveam 21 de ani când, în acel parc din Bruxelles, mirificul meu Les Etangs d’Ixelles, nu reușeam să îmi iau privirea de la familia ce își bucura ziua acolo, lângă mine. Un tablou perfect al armonei. Mama, tata, un băiețel oacheș și două fetițe zglobii. Singură pe o bancă îi priveam îndelung și mi-am zis că într-o zi viața mea va arăta așa.

Dacă știu un om în această lume care să facă mai multe lucruri în același timp la fel de bine, un om mai stăpân pe situație, ei bine, acela este soțul meu. La aflarea veștii, își făcea de treabă cu vesela din mașina de spălat. În clipa în care am observat că începuse să le zăpăcească, curate cu murdare și invers, mi-am zis că nu e de bine. L-am luat ușor de umeri, m-am ridicat pe vârfuri că să îl pot privi direct în ochi și i-am zis calm și apăsat, cum numai eu pot să o fac:

– Uite, am să îți mai dau o veste! Eu voi purta în mine acești copii, eu, la ai mei 1.60 cm și 50 de kg!!! Eu am dreptul să tremur, să fiu dezorientată și să mă bâlbâi!!!!!!!!

Ne pusesem de acord că vestea o vom face cunoscută după următoarea ecografie, să ne asigurăm că totul este în ordine și să ne acordăm nouă timp pentru a ne obișnui cu ideea. Cel mai puternic om din viața mea își trăia emoția atât de intens, încât simțea nevoia să o mai împartă și altora cu mult înainte.

– Alina este însărcinată!

– Oh, da, felicitări, am aflat noi ceva!

– Alina este foarte, foarte însărcinată!

– ????

– Avem gemeni!

Și a urmat așa o avalanșă de ochișori cât cepele de la dragii noștri cunoscuți, și multă uimire, întrebări și reacții ba pline de simpatie și de grijă, ba glumițe făcute pe seama robusteței mele, cât să mă consider cel mai iubit dintre pământeni.

La 33 de ani, două suflete au ales, în același timp, să le fiu mamă. La aproape trei luni de sarcină, situația mea se prezenta cam așa: sarcină gemelară bicorială biamniotică, cu risc de ruptură uterină. Aveam o primă cezariană, care, cu sau fără efort, risca să cedeze în orice moment și să imi provoace o hemoragie internă. La această stare s-a mai adăugat și o trombocitopenie apărută pe sarcină (scăderea numărului trombocitelor sub valorile normale, ceea ce creştea semnificativ riscul de sângerare).

Venise și ziua adevărului, cea în care cu pixul în mână am pus rece pe hârtie timpii de intervenție în cazul în care acea hemoragie avea să se producă. Măcar pentru a salva copiii, dacă ar fi fost suficienți de dezvoltați. SMURD + pregătire sală de operație + anestezie + intervenție chirurgicală, toate calculate în cel mai mic detaliu. Și eu?

Eu m-am prabușit într-un hău plin de durere și disperare, de suflet pierdut și lacrimi care nu se mai uscau de pe obraz.

Eu care am transformat ziua în noapte, soarele în întuneric, vorbele în tăcere și plânsul în oxigen.

Eu care nu mai aveam ochi să văd și urechi să mai aud. Pe nimeni.

Sincer, nu știu cum am supraviețuit fizic acelor zile. Nu îmi amintesc decât două momente ale zilei: dimineața, când îmi pregăteam fetița de 2 ani și jumătate pentru creșă și seara, când copilul și soțul ajungeau acasă.

Brațele tatălui copiilor mei mă ridicau din pat, vorbele lui mă ajutau să pot înghiți ceva de mâncare, puterea de a-mi suporta depresia în care alunecasem periculos de mult, mâinile care îmi ștergeau nasul, aceleași măini care îngrijeau de tot în jurul meu. Le-a suportat EL pentru mine.

Dar în acea zi nu mai voiam să mă ridic din pat, să mai respir, să mai răspund vieții. Aveam un trup inert și simțuri care nu mai răspundeau la nimic.

Știu, draga mea copilă că intraseși pe ușa casei rămasă așa cum ați lăsat-o voi dimineață și începuseși să-ți anunți vesel prezența, mă strigai, te auzeam, dar nu puteam să-ți mai răspund, nu mai aveam nici o fărâmă de putere.

– Mama, am ajuns acasă.  Aprinde becul!

–    ….

– Mama, ești acasă? E întuneric, fă lumină că mi-e frică!

– ….

– Mamaaaa, răspunde-mi mama mea!!!!!!

Și atunci m-am ridicat ca o nălucă din pat și mi-am cuprins copilul în brațe, iar în acea îmbrățișare am lăsat să se scurgă toată durerea mea, în acel strigăt disperat de frică și nevoie de mine al copilului meu mi-am găsit salvarea.

Mulțumesc îngerul meu că m-ai trezit! Mereu și mereu îți voi răspunde, sunt aici pentru tine să te ascult și să-ți veghez orice pas, să îți arăt cât e de frumoasă viața și că cel mai de preț si cel mai sfânt cuvânt pe care-l vei rosti vreodată e MAMA. Și îți promit ție și întregului Univers că nu voi pleca dintre voi și că micuții din burtica mea îmi vor gânguri numele într-o binecuvântată zi. Și mari se vor prinde de gâtul meu și îi voi purta pe brațe până mă voi prăbuși. Dar acum eu mă ridic, căci eu trebuie să trăiesc și să dau viață.

În acea perioadă am învățat cum e sa trăiești zilnic cu dureri fizice care te fac să mergi sprijinindu-te de pereți, cu angoase și lacrimi de neputință. Știu cum e să leșini de durere, să trăiesti făcându-ți inventarul a ceea ce ai trăit și ai fi vrut să mai trăiești. Dar mai știu și cum e să te agăți cu încăpățânare de viață. Cred că pe asta o știu cel mai bine.

Mă obișnuisem atât de tare cu starea mea generală de rău, încât devenise o parte firească a zilelor mele. Transformasem durerea fizică în normalitate și o acceptasem cu totul, cred că puteam face și o pirueta, așa un pic mai înclinată, zicându-mi că mă simt “extraordinaire”.

Îmi luam regulat și conștiincios medicația zilnică, mă alimentam cât mai sănătos cu putință, beam apă suficientă, dormeam ca un bebeluș când aveam învoire de la jucătorii mei de fotbal pe care îi găzduiam în al lor turneu.

Mai greu a fost să accept și să înțeleg interzicerea asta a efortului și a mișcării și să mă văd întinsă la orizontală mare parte a zilei. Și câte lucruri veneau să mă tenteze!

Geamurile mele nespălate de câteva luni, urmele de mânuțe ale Antoniei lăsate pe frigider, o canapea ale cărei dedesubturi sigur adăposteau crocobauri, rochițele prințesei și cămășile soțului care nu mai erau toate impecabil călcate și aliniate pe umeraș, așa, ca la o prezenatre de modă. Zumzetul aspiratorului meu și mobile mutate  prin casă, oh, Doamne, cât îmi lipseați!

Când simțeam că mă sufoc, mă agățam de orice putea fi făcut, folosindu-mă cum puteam mai bine de o poziție confortabilă, dar care, evident, necesita și efort. Cu frică făceam orice trebușoară casnică  și cu mai mare frică așteptam să nu fie descoperită de al meu soț, care, evident, nu putea să nu le remarce. Mă opream un pic doar atunci când mă amenința că îmi oprește apa și gazul. Așa, cât să nu mai pot face eu o ciorbiță și niște papanași, sau să mai dau cu un mop pe jos. Viața poate fi tare crudă, v-o zic eu!

Trecusem de termenul de 28 de săptămăni la care mă rugasem să ajung și speram să mai rezist până la 30 de săptămâni. Ce șansă, să ating eu un 34….ar fi fost o minune cerească. Și da, a fost. Căci la 34 de săptămăni au început contractiile și aveam toate simptomele unei nașteri premature. Și totuși, mi se spunea, o zi în burtică la mine egal o săptămână în incubator. Trebuie să recunosc că acest cuvânt m-a terorizat pe tot parcursul sarcinii mele. Imaginea cu ai mei bebeluși conectați la aparate, imposibilitatea ca ei să respire singuri, faptul că da, vor fi copii prematuri cu toate riscurile care aveau să decurgă de aici, toate aceste gânduri îmi rodeau inima și mi-au adus nenumărate nopți albe. După care i-am refuzat gândului meu să mă otrăvească cu ideea de boală. L-aș fi luat la trântă și i-aș fi urlat că eu voi face doi copii frumoși, sănătoși, vânjoși, așa ca tatăl lor. Și curajoși, ca mama.

Acea vizită la Urgențe avea să îmi aducă o internare obligatorie, sub stricta supraveghere a celui mai bun personal medical, a unor oameni care au făcut minuni pentru mine și pentru care nu voi avea în veci suficiente cuvinte de recunoștință.

Au urmat zile întregi de perfuzii pentru trombocitele mele problematice, trăgeam de fiecare zi, de fiecare clipă ca îngerașii  să mai stea liniștiți în caldura burticii mele. Încă un pic mami, încă un pic, le şopteam.  Nu-mi mai simțeam coloana, organele interne le simțeam atât de presate, oasele bazinului parcă îmi erau trase cu un clește în afară, iar mâinile îmi erau tumefiate de la atâtea probe de sânge date în mod regulat. Dar rezistam.

Însă în acea sâmbătă după-amiază, unul din bebelușii mei nu a mai vrut să îmi dea binețe. I-am cerut timp de ore în șir să îmi arate cel mai mic semn că e acolo, că mama are nevoie să îl simtă ca ea să poată respira. Și el nu a mai vrut. Medicul de gardă îmi zice că este în regulă, traseul la fel. Dar eu știu ca nu e așa. O simt. A doua zi e duminică și este atât de liniște peste tot, numai în mine s-a declanșat o furtună. Bebelusul meu refuză să îmi răspundă. Dar iarăși sunt asigurată ca totul este în limite normale. Luni dimineață medicul meu vine să mă vadă la prima oră, urmează o ecografie urgentă unde se descoperă o placență calcifiată. Păi, cum să îmi mai răspunzi tu, pui mic, cum să mai dai tu din piciorușe când oxigenul nu mai ajunge la tine?

Cezariană de urgență. Intru în sala de operație și mă uit cu îngrijorare la cadrele medicale echipate și pregătite să întervină. Întreb vădit îngrijorată de ce sunt atât de mulți. Mi se explică riscurile acestei intervenții. Văd pungile cu sânge din apropiere. Eu chiar nu vreau să ajung la transfuzie. Și anestezistul îmi zice să nu mă mișc, se pregătește de rahidiană, când asistenta mă cuprinde pentru a-mi imobiliza corpul. Îmi zice să fixez un punct și să mă gândesc la ceva frumos. Aud în urechi râsul zglobiu al copilei mele și văd trandafiri albi. Apoi nu mai simt nimic. Se face liniște și începe să îmi fie frig, știu că acum vor tăia. Tatăl nostru Care ești în ceruri, Sfintească-Se numele Tău, Vie împărăția Ta, Facă-se voia Ta….și tipătul fetiței mele răzbate puternic în aer. În două minute, sufletul geamăn o urmează. Întorc cu disperare capul, deși nu am voie. Două trupuri minuscule, 4 piciorușe, 4 mânuțe. Și respiră singuri!!!

Atunci am știut că mă pot opri din luptă. Simt cum sângele mi se scurge din corp, am nevoie de oxigen, toracele mi se comprimă și lacrimile îmi inundă în cascade ochii.  Plâng cu toată ființa mea, cu bucurie să îmi omor durerea și frica care mi-au ciopârțit trupul și sufletul timp de 36 de săptămâni, plâng cu suspine, cu tremur și cu liniște. Lăsați-mă să plâng!

Atunci, în acel amestec de lacrimi și sânge care îmi șiroiau din trup, atunci aveam să simt mai mult ca niciodată cum îmi curge prin vene VIAȚA. Cuvânt magic, adevărul absolut! Mi-a fost dat să îl trăiesc acolo, întinsă pe o masă chirurgicală, agățându-mă de o picătură de sânge care să mă țină conștientă. Lecția supremă a vieții mele o primeam atunci cu atâta fericire!

Bine ați venit pe lume Ilinca-Elena și Tudor-Mihai, minune a vieții mele!

A fost odată ca niciodată un 11 iulie 2016…

LA MULȚI ANI, gemenii mei de poveste!

Semnat,

MAMA

11 iulie 2020