Pe drum puși, spre ai noștri oameni frumoși, purtați în suflet așa de ani buni încoace, a mea copilă își abandonează preț de un minut lectura lui Harry Potter și mă întreabă nedumerită:

-Mama, ce înseamnă să trăiești un roman?

O dată primită explicația, ea își continuă activitatea, eu mă simt ca și electrocutată.

E final de an și nu mi-s eu altfel când mă gândesc la cum a fost 2021. Cum mă simt eu raportându-mă la încă un an pe care tocmai ce l-am încheiat. Iar răspunsul a venit pe neașteptate, printr-o întrebare din partea copilului meu.

Da, un roman a fost 2021, cu expozițiunea anilor anteriori, cu o intrigă care a fost mai vehementă ca niciodată. Desfășurarea acțiunii  s-a dorit a fi una lungă, mai aprigă, cu suișuri și coborâșuri neașteptat de bruște, dar care a condus la un punct culminant ce m-a adus în stadiul de a recunoaște că e prea mult. Pentru cerebralul și emoționalul meu, pentru mâinile și sufletul meu. Și mi-am zis că trebuie să țin multul ăsta doar pentru mine, să îl diger doar eu și poate că ținut ascuns, se va stinge mocnit.

Până când, un om bun și generos în exprimarea emoțiilor mele mi-a spus că așteaptă să-mi citească gândurile pentru 2021. Știe că am avut un an altfel, eu, dar și noi, ca familie.

Din iureșul sau banalitatea vieții, din puținul sau preaplinul nostru, din bucuria sau durerea noastră râmâi tot tu, dar cu emoții mai vii sau mai stinse, cu entuziasm sau plafonare, cu auriu sau cenușiu.

Te-ai dus tu, 2021, dar eu te voi păstra viu câte zile voi avea.

Mi-ai dăruit prea mult. Poate mai mult decât am crezut că pot eu duce.

Pe 10 mai pământul m-a făcut să plâng. I-am simțit umezeala, l-am văzut răpus de cupa excavatorului și îndepărtat ușor și sigur pentru a face loc unuia dintre cele mai arzătoare dorințe ale vieții mele, CASA MEA. De la 2 metri și jumătate adâncime,  ai crescut lună de lună. Te-ai înălțat greu, sigur, drept și falnic. Așa cum îmi place mie.

Te-am supravegheat zi de zi, am trăit cu entuziasm, cu frică, cu întrebări, angoasă și bucurie fiecare nou rând de cărămidă pus de la o zi la alta.

Seară de seară, eram acolo. Cocoțată pe cărămizi, cu julituri permanente, cu praf, nisip și pământ intrându-mi în șlapi, cu zarea mea cea dragă spre Cetățuia.

Când ruleta îmi lipsea, pașii măsurau.

Doar doi metri optzeci de bibliotecă îmi permite peretele ăsta, o vreau de jos până sus, atunci. Danu’ meu știe, e cel mai în măsură să vină cu o idee salvatoare aici. Va fi albă, bogată în istorii, va aduce bucurie și va fi colțul meu. În dreptul geamului dublu pot pune cele două fotolii din catifea. Dar iluminatorul acesta e proiectat a fi de 80 cm. Hmm….la o așa panoramă, îl vreau mai mare. Ups, în dreapta văd că e stâlp turnat, nu mă mai pot duce, dar în stânga ar mai fi un pic de loc.

A doua zi de dimineață, las termosul de cafea muncitorilor și îi fac semn șefului de echipă să mă urmeze.

-Ascultă-mă, eu sunt o femeie cu tare mult bun simț, însă ceva nu îmi dă pace. Știu, ați zidit deja patru cărămizi, cu lățimea iluminatorului prevăzută în proiect, de 80 cm.

Zi-mi, te rog, câți cm lumină îmi rămâne scăzând rama?

-Vreo 72, doamna Alina.

-Vai de mine, e tare puțin! Uite, eu aici voi avea biblioteca, vederea este exact spre Cetățuia, noaptea se vede crucea luminând, e de vis. Putem, te rog, să îl ducem la un metru lățime? Stai liniștit, toate aceste mici modificări vor fi trecute pe o nouă dispoziție de șantier.

În secunda următoare cărămizile cad una după alta și se face mai multă lumină.

Eu plec mulțumind respectuos, vreo cinci perechi de ochi mirate sunt pe mine, regret că am venit pe șantier în rochițică galbenă de copiliță, dar tot îmi vine să țopăi de bucurie. Dar chiar așa, doamnele nu țopăie!?

Și da, e mai mult decât am sperat că putem face până la final de an.

E ca după o sesiune greoaie, cu multe examene dificile, care te-a sleit de energie și după care te afunzi în acel somn liniștitor, atât de binemeritat.

Cu vârsta începi să crezi că nu mai ești atât de flexibil în fața schimbărilor, creierul nu mai acționează ca un burete ce absoarbe cu ușurință noul, curiosul. În schimb, vii cu alte atuuri în spate, vii cu asumare, cu responsabilitate, cu rezistență și cu un mai bun management al timpului, al priorităților. Vii cu jenă de eșec, cu presiune exterioară dar mai ales interioară, cu laitmotivul „trebuie”.

Alegi să cântărești, să analizezi, să accepți și să refuzi tot ceea ce nu se aliniază dorințelor și necesităților tale. „Nu-ul” sau „da-ul” sunt mai categorice ca niciodată, viața trăită prin prisma altora e demult istorie.

În continuare mai cred sincer că viața fără oameni dragi lângă tine poate fi tare seacă. Și nu o dată am simțit gratitudine în fața sorții pentru toți cei care fac parte din destinul meu. Și mai cred că și cei care mi-au adus lacrimi și dezamăgire au avut și ei rostul lor. Cum altfel aș putea diferenția frumosul de urât, iubirea de lipsa ei, fericirea de nefericire?

Cert este că emoțiile, gândurile și sentimentele trebuie împărtășite. Îngropate, dorind doar să salvezi situații sau relații, nu faci decât să îți îngrădești propria libertate și ca ele să răbufnească mai sălbatic, mai crud, într-un târziu.

Îmi place să muncesc. Uneori până la epuizare. Pentru că rezultatul final îmi oferă o satisfacție supremă. Când nu am mai putut, am lăsat-o mai moale să văd ce se întâmplă. Așa a apărut frustrarea. Și am revenit rapid la prima variantă.

A fost un an atât de plin, un tumult de energie și de acțiune, de schimbări profesionale, de ascensiune, de găsiri de soluții, de dat peste cap și rămas în picioare, de mai puțină liniște, de mai puțin timp. De cuvinte multe, unele care au făcut minuni, altele care au venit ca un turn, să dărâme nonsensul din viața mea.

Finalul de an m-a prins trăind o multitudine de emoții, unele dintre ele m-au sleit de putere, altele m-au înălțat și m-au determinat să cred că niciodată nu m-am simțit atât de puternică.

Și totuși, puterea asta are și ea prețul ei.

Așa, uitându-mă în oglindă, la ceas de seară, după o zi petrecută ca la carte, în care multifuncționalitatea ta vine iar să întărească femeia puternică din tine, te uiți în oglindă în timp ce îți cureți tenul, îți perii părul și îți permiți să fii blândă cu tine. Să te privești cu înțelegere, cu iubire și compasiune, să te apropii mai mult de oglindă și să-ți analizezi un nou rid, atât de fin acum, apărut pe frunte. E al tău, ești înțelegatoare cu el. Și cu ochii roșii și uscați după 8 ore petrecute în fața unui laptop, și cu vocea ta răgușită de la cât ai vorbit copiilor, și cu degetul fript în cuptor și mâinile uscate de la câte vase ai spălat și în seara asta.

Cei trei copilași au lepădat cu greu armura de mușchetari și acum dorm ca niște îngerași, casa e ordonată, în bucătărie am și aerisit, meniul pe mâine e gândit, hainele pentru gradiniță și școală alese, iar mâine dimineață mă trezesc din nou cu o oră înaintea tuturor să le și calc.

Pe canapea, el vizionează un film. A mâncat târziu, după vreo 15 ore de muncă. Mă gândesc iarăși cât o mai poate duce în ritmul acesta…sunt mulți ani de trudă, de luptă, de brațe ostenite și creier muncit.

La astă oră însă mă simt în siguranță, telefonul nu îi mai sună, nimeni nu îl mai solicită. Nu îi spun nimic, deși aș vrea să îi spun multe.

Îi zic doar noapte bună și vreau să merg la somn, mă simt iar, un pic extenuată.

El mă ia în brațe, îmi șoptește să stau lângă el. Cu capul în poala sa, mă fac mică mică și mă simt ca o fetiță. Îmi mângăie îndelung părul, pe mine mă ia ușor somnul, deși aș vrea să stau trează așa o viață întreagă.

E 30 decembrie 2021. Iar eu trăiesc dorul, liniștea și timpul plâns, sperat să fie al meu, acolo, cu o mângâiere în păr, dar care acum e pansament pentru sufletul meu.

LA MULȚI ANI, oameni dragi!

Să fiți bine, să fiți voi!