„Ce știam eu atunci despre a nu amâna momentele de fericire? Nu știam că sfârșitul vieții mele va veni atât de curând…Nu amâna să faci ceea ce îți place! Parfumează-te chiar și atunci când stai în casă și faci curățenie, dacă asta te ajută să te simți bine! Nu păstra lucruri pentru mai târziu, nu ține nimic doar pentru tine! Lucrurile care te bucură și care te fac să te simți minunat trebuie trăite din plin și tot timpul, nu doar cu ocazii speciale. Nimic nu îți garantează că va exista acel „mai târziu”.

Recitesc fragmentul și las cartea să alunece pe lângă mine. Simt nevoia să mă ridic și să mănânc ceva, de plăcere, nu numaidecât de foame. Am mai multe opțiuini tentante, dar cea câștigătoare e farfuria de colivă. Făcută de mama, trimisă prin tata (de pomană), atacată de cei trei mușchetari și cheală în urma prăduirii jeleurilor și a celorlalte bombonele.

Îmi zâmbește sufletul în mine gândindu-mă cum a venit el așa la mine, cu o altă sacoșă de rafie, din care scoate sărmăluțe gata învelite ca eu doar să le pun la fiert, trei rânduri de dulcegării pentru copii, praline pentu cafeaua mea, plăcinte cu poale-n brâu, bucurie și dor de cei mici. A vrut să rămână peste noapte la noi, să bea un pahar de vin și să vorbească cu Danu’ meu. Și l-am simțit mai îmbătrânit, mai liniștit, mai bine cu el.

În timp ce mănânc din colivă, iau telefonul pentru un pic de feisbuceală și primul material peste care dau vorbește despre astăzi, 20 martie, ziua internațională a fericirii. Și despre care eu aveam să aflu tocmai acum.

Las cartea, las coliva și trec la scris.

Dar îmi dau seama că mi-e geu să scriu despre fericire. Greu să îmi găsesc ideile, cuvintele cele mai potrivite, greu să mă adun, căci, da, fericirea nu constă în cuvinte înșirate, ci în sentimente trăite.

Dar așa m-a bântuit gândul ăsta de câțiva ani încoace, așa mă tot gândesc la…

La vârsta copilăriei și adolescenței, fericirea mea nu era gândită, ci trăită cu toată ființa mea. Dar exista și acel „Eu, când voi fi mare, voi avea, voi face, voi trăi așa și așa” gândindu-mă doar că vârsta adultă, care va aduce cu sine libertate, independență financiară, maturitate și dreptul de a alege pe deplin, îmi va conferi, involuntar, și fericirea supremă.

La 20 de ani trăiam între două lumi. Prin ochii celorlalți, o fată isteață, cu o minte ageră, cu așteptări dintre cele mai înalte și cu un viitor promițător.

Și prin mine, eu, cu a mea energie bolnăvicioasă, dar cu un interior plin de emotivitate și sensibilă până la durere. Căutam și cerșeam iubire, afecțiune și un pic de protecție. Îndărătnică, orgolioasă, trăind totul la extreme, ori cu totul, ori cu nimic, neîmpărtășindu-mi gândurile și sentimentele. Mă gândeam eu, așa, că viața e o lungă listă de așteptări, iar eu am tot timpul din lume pentru asta.

La 30 de ani mă bucuram nespus de viață. Cineva mă prinsese strâns de mână, iar eu, la rându-mi, mă lăsasem încrezătoarea în strânsoarea sa. Când eu o slăbeam, el o întărea. Și invers.

Îmi plăcea jocul vieții. Lucrurile începuseră să se închege din toate direcțiile, mă pregăteam să dau viață, să devin mamă. Știam sigur ce îmi doresc, ce mă face fericită și ce îmi aduce bucurie și împlinire. Aveam multe năzuințe, aveam încredere în mine, îmi trasasem deja o traiectorie bine definită și de la care nu aveam nici gând să mă abat. Pentru că acela era drumul meu.

Dar atunci am realizat că fericirea mea nu mai ținea doar de mine, că erau prea mulți factori perturbatori în juru-mi, iar eu nu aveam puterea să îi gestionez. Sau, mai degrabă, nu am știut. Cumul de educație primită, de gândul de a nu răni, de a menține și salva relații, de rușine sau de frica de a nu fi pe placul tuturor.

La 40 de ani simt fericirea ascunsă prin toate ungherele sufletului meu, nu o vreau exprimată, doar poate puțin șoptită și doar la o zi așa mare. În rest, să stea liniștită, o vreau la adăpost.

Acum are gust de fruct copt, înmiresmat și dulce. Iar momentul coacerii mă face să realizez că a meritat așteptarea, că toate aceste etape au avut  rostul lor deslușit într-un târziu.

Acum fericirea are gust de liniște. A sufletului. Căci în casă de multe ori e iureș.

Are gust de resemnare în fața oamenilor și a situațiilor pierdute, de pace cu tulburările trecutului, de acceptări sau negări asumate, de bucurie mocnită a iubirii împărtășite sau neîmpărtășite, de glasuri de copii, de râsete și glume din nimic cu omul meu drag.

Are gust de încredere în ceea ce ești, în ceea ce știi și poți tu însăți.

E vârsta la care cred lejer că dacă îmi spargi geamul la mașină, eu îți dau foc la casă și îți pot spune calm și cu ochișori blajini „Dar tu ai început”.

Punct.

Fericirea are gust de bun-bunuț acum.

Totuși, să mai ținem cont de variațiile ph-ului.