Un set de meșterit bijuterii, o idee nouă și multă bucurie în a confecționa brățări pentru toate fetițele din cercul ei de prietene.

Și pentru că i-am “împrumutat” din al meu suflet și pasiune, s-a gândit ea așa că aceasta poate fi numită “brățara prieteniei”.

“Le-o voi dărui când reușesc să mă văd cu fiecare și am să le mai zic că e brățara care ne va lega pe vecie.”

Înșiruite pe elastic, stau aliniate mărgeluțe multicolore. Fredonează versuri amestecate din repertorii variate, vine la două minute să îmi spună cui s-a gândit să i-o dea pe cea galbenă cu roz și cu formă de înghețată la mijloc, în funcție de preferințele și personalitatea fiecărei prietene.

Îmi zic că e genial ca la vârsta ei să înceapă deja să analizeze caractere, să țină cont de preferințe individuale, să facă conexiuni între fapte și mărturisiri, să tragă concluzii și să-și dorească să surprindă frumos. Nu reușește să se decidă cu ușurință cui i-o va dărui, important e că are o listă lungă de nume și un set pe măsură.

Își termină satisfăcută bijuteria prețioasă și mă roagă să o leg. În graba mea permanentă, iau brățara, dar îmi dau seama că elasticul rămas liber este foarte subțire și scurt. Mă trezesc destul de sâcâită că nu ajung să fac măcar un nod. Până când scap brățara din mână și o ploaie de mărgeluțe se răsfrâng care încotro pe parchetul bucătăriei.

În același timp îi văd privirea îngrozită și lacrimile care îi inundă ochii. Mă ceartă cu disperarea celui care și-a văzut năruită munca de o viață,  își înghite lacrimile și supărarea cu năduf și o cruntă dezamăgire i se citește pe chipu-i frumos.

În primele secunde după săvârșirea acelei grozăvii, nu am putut decât să îi repet pentru a zecea oară că regret cele întâmplate și să o asigur că totul se poate reface. Nu am fost suficient de convingătoare pentru ea. Am știut-o amândouă.

Pe seară scoate aceeași brățară și se duce la tata să o lege. Îi povestește cu lux de amănunte despre neîndemânarea mea de peste zi. Eu nu țin să o contrazic câtuși de puțin. Dimpotrivă, apreciez acuratețea spuselor sale și mă rog ca al meu soț să evite o a doua tragedie pe ziua respectivă. Chiar îi sugerez să o așeze pe masă, ca în cazul în care o va scăpa, macăr nu vor ieși toate mărgeluțele.

Nu apuc să îmi termin ideea,  că nenorocirea se produce. Același film de groază, aceeași teroare, țipete, plâns în hohote, învinuiri și promisiuni că totul se poate iarăși repara. Mâine dimineață, la cafea, promit că mă voi ocupa de brățara ei.

A doua zi o simt în spatele meu timid. Știu pentru ce e acolo, întind mâna spre comoara-i neprețuită.

– Mi-ai zis că dimineața nu te mai grăbești. Uite, mama, am reușit să o mai fac o dată. Tot cu elastic foarte scurt rămas pentru legat. Te rog să mă chemi când o vei scăpa iarăși pe jos. Eu voi ieși din bucătărie. Și îmi pun și mâinile la urechi. Mi-e tare greu să mai aud pentru a treia oară zgomotul mărgeluțelor mele pe jos. Voi știți să faceți atât de bine doar lucruri mari, nu și mici.

Iese stingher din cameră și mă lasă în beznă. Totală. Înghit o gură de cafea și simt nevoia unui pahar cu apă. Mare și rece.

Mă așez la masă și fac eforturi să mă adun.

Ieri am fost superficială. O știu. Ieri am fost distrată de altele, insuficient de concentrată, am minimalizat importanța muncii sale. Iar astăzi îmi primesc răsplata binemeritată.

Dezamăgirea doare. Neputința doare. Lipsa încrederii doare.

Mi-au năvălit acum în suflet ca niște sălbăticiuni. Numai că eu nu sunt o gazdă primitoare pentru asemenea spețe, oh, nu! Mergeți și vă ospătați pe la alte case, căci vă închid ușa și arunc și cheia. Sper, pentru o perioadă cât mai îndelungată.

Brățara e gata acum. Acel capăt minuscul de elastic e prins în atât de multe noduri, inimaginabil de realizat cu o zi în urmă. E o reușită cu multă încrâncenare, cu frica și disperarea de a nu dezamăgi din nou, e dorința de a vedea în mine că eu pot, eu înțeleg, că eu pot face și lucruri mici. Dar atât de mari pentru alții.

Mă uit îndelung la acea brățărică.

Și încerc să fac un exercițiu de imaginație, să mă pun în locul fetiței mele de șapte ani, să încerc să îi împrumut preț de câteva secunde stările și gândurile privitoare la acea creație.

Și revin iarăși la vechea mea dilemă, cea a evaluării importanței lucrurilor. Mă opresc. Căci mai avem de săpat.

Am preferat să vină ea după brățară, când va considera de cuviință, încrezătoare sau nu. Mie mi s-a părut că a trecut vreun ceas, când, de fapt, nu au fost decât vreo 5 minute. Îi iau mânuța firavă, pun comoara la loc de cinste și o pecetluiesc cu un sărut scurt. În timp ce își înghite un strigăt de extaz, o mângâie ușor și-mi șoptește cu o privire jucăușă:

-Cred că pe asta o voi păstra pentru mine. Mai am cel puțin zece de făcut. Dar aceasta a fost imposibil de legat, dar tu ai reușit. Știam eu că poți, dar doar atunci când nu ești pe fugă. Plus că îmi și place înghețata.

Nu-i pot răspunde decât cu un zâmbet cald. Mare cât inima ei.

Mai înghit o ultimă gură de cafea, nu mai simt nevoia de apă, mă înfășor în halatul pufos și îmi vine să scriu cu zaț pe masă.

„Ce arde pentru mine  poate fi doar călduț pentru tine.” Şi invers.

Și-mi promit să revin, să stărui, să reevaluez iarași și iarăși importanța tuturor.

Involuntar îmi revin în minte cuvintele unui om drag sufletului meu. „Gandești prea mult.”

Poate.