Știam că va veni și această clipă. Am știut-o și în acea zi a lui octombrie trecut, când, cu sufletul și trupul extenuat m-am lăsat legănată de soarele tomnatec și mi-am dat voie și timp să gândesc.

Acolo Universul a fost mai blând și mai permisiv cu mine. Acolo a trebuit să mă reîntorc pentru mine. Acasă, în locul copilăriei și adolescenței mele, acasă,unde ai mei părinți împovărați de ani trăiesc în așa fel încât eu să mă pot reîntoarce mereu cu drag, dor și dăruire.

Îmi cântă inima când mă uit la ai mei copii care zburdă prin locurile pe unde cândva, îmi fugeau și mie picioarele! Îmi simt sufletul inundat de fericire când omul meu drag spune că aici se trăiește frumos și sănătos! Și amintirile se năpustesc asupra mea, unele atât de vii, altele vagi, dar toate sunt acolo, pentru mine. E locul meu cu liniște, cu voie bună și credință, e dor, e iubire, e viață.

Eram doar un copil, dar cum găseam eu un sens în toate! Cum îmbrățișam eu viața cu responsabilitate, entuziasm și atât de multă pasiune! În tot ceea ce făceam era atâta determinare încât, acum, adult fiind, nu e de mirare că și în aspiratul covoarelor eu pot strecura câteva grame de pasiune.

Îmi aduc mereu aminte de o replică genială întâlnită într-o carte delicioasă: „Nu-i neapărată nevoie să fii bogat, ci să ai talent pentru fericire”.

Ei, atunci și acolo eu aveam acest talent pentru fericire. Nu știu cum, nu știu de unde, dar din seva vieții mele curgea, când zgomotos, când atât de lin – fericirea. Un izvor nesecat și atât de bogat în iubire și recunoștință pentru viață! Fiecare moleculă a corpului meu era setată pentru bucurie. Aveam un fond emoțional puternic și o orientare de viață pozitivă, mereu realistă, dar cu năzuințe mărețe și greu realizabile.

Pe treptele casei părinteşti aveam să-i vorbesc pentru prima dată lui Dumnezeu. Tot pe acele trepte, când toride, când îngheţate, am plâns ani de-a rândul ochii în două nuanţe ale primei mele iubiri. De pe aceste trepte îmi scriu gândurile, trăirile şi emoţiile. Acum. După mai bine de două decenii.

Puține îmi erau provocările acelor vremuri, însă una mă însoțea în permanență. Avea să îmi călească trupul firav, să îmi încerce rezistența fizică și să o alinieze caracterului meu de nezdrunciunat. Lupta o duceam în mod constant, o înțelegeam cu ochii şi mintea unui adult și nici măcar nu încercam să mă opun în vreun fel. Așadar, în perioadele aglomerate în treburi agricole și nu numai, era la ordinea zilei să aud ciocănitul în geam alor mei, după care întrebarea-rugăminte dacă mi-am terminat lecțiile. Părinții mei aveau un respect aparte pentru învățătură și tot ceea ce ținea de responsabilitățile școlare.

Dar buruienile apăreau ca din neant în grădină și pe câmp, iepurii, găinile si toate orătăniile nu se mai opreau din mâncat, curtea trebuia iarăși curățată, preotesele din fața casei se cereau udate și câte și mai câte. De fiecare dată aveam grijă să încep cu lecțiile la materiile preferate. Ca un gurmand ce se înfruptă cu o poftă de nestăvilit din bucatele-i preferate, așa eram eu în timp ce mă pregăteam să fac o temă la gramatică. Credeam cu desăvârșire că nu voi putea face mare lucru în viață dacă nu voi cunoaște dumnezeiește analiza sintactică și morfologică a textului. Cum afurisitele de calcule matematice iarăși mi-au dat bătăi de cap, aveam să ies mai târziu la treabă. Încercam să recuperez cum puteam mai bine. Şi să învăţ procesul eficientizării timpului. Aşa că, pe drumul spre răsadurile ce trebuiau udate seară de seară ca să se prindă, cei 10 litri de apă căraţi de vreo 20 de ori îmi ofereau ocazia perfectă de a-mi repeta lecţiile. Nu cred să fi fost legume în tot satul care să fi auzit atâtea verbe conjugate! Un condiţional optativ perfect al verbului “a fi” se fixează mai bine când uzi gogoşari. Încă un drum: eu aş fi fost/ tu ai fi fost /el(ea) ar fi fost/ noi am fi fost/ voi ati fi fost/ei (ele) ar fi fost. Fixat. Pentru toată viaţa.

Eram într-o perpetuă căutare de informaţii, însetată de cunoaştere şi dornică de a descoperi tainele lumii prin învăţare.

Unicele surse de lectură disponibile pe atunci în casa părintească erau ziarul „Monitorul”( la care tata avea grijă să se aboneze lunar) și o grămăjoară de cărţi de rugăciuni ale mamei. Prin mai toate ungherele casei găseai câte un Acatist al Maicii Domnului.

Însă mama mai avea o carte veche, cu foi subțiri și îngălbenite de vreme, din care se ruga în fiecare seară. Înainte de a începe ritualul sfânt, ne alinia pe toate cinci în dreapta și în stânga sa. Noi, fetele, urma să ascultăm Condacul cu toate numerele sale, Icosul cu toate numerele sale, psalmii (ce mai conta numărul?) și să ne închinăm ori de câte ori o făcea și mama.

Modul de a se ruga al mamei mă făcea însă să nu mă pot concentra întru totul la cuvintele sfinte, ci, mai degrabă, să încerc a-i desluși trăirile transcendentale. Mama se ruga ca un sfânt. Asta e clar. Însă cu cât încercam să fiu mai atentă la chipul său, cu atât îmi era mai greu să o pot urmări. Încă un clipit din gene, încă o dată ochii dați peste cap și râsul meu păcătos punea stăpânire pe mine. De îndată simțeam palma mamei peste ceafă, suficient de blând, așa, cât să nu îl supere pe Dumnezeu.

Și eu care credeam că Doamne-Doamne e bucurie…

Am fost un copil cuminte. Poate mult prea cuminte. Dar a-mi cere să stau nemişcată şi tăcută preţ de minute bune, nu era decât o măsură punitivă pentru mine. Cuvântul care mi-a guvernat existenţa în acele timpuri era “a se mişca”. Sau poate “energie”. Sau amândouă la un loc. Dacă nu vorbeam, râdeam. Dacă nu râdeam, plângeam. De stăteam întinsă, îmi fluturam mâinile în aer vociferând “fâl, fâl, fâl”. De eram la masă şi nu puteam zbura, îmi întindeam picioarele să atenţionez pe cineva poate i-a picat o muscă în borş. Uneori aveam să aflu că am vorbit prin somn. Sau că am râs în hohote. Mai pui că îi ceream martorului ghinionist să îmi redea monologul meu nocturn. Sau să îmi povestească detaliat cum am râs.

Prima mea carte de lectură a fost un volum mic, albastru și ilustrat schematic. Cred eu că multe din trăirile și așteptările vieții mele au avut asupra lor o amprentă îndepărtată, luată din basmele copilăriei mele, semnate de Petre Ispirescu. Crescusem și-mi inoculasem încă de mică ideea perfecțiunii, a idealului râvnit a fi și trăit. Numai că în poveștile din volumul albastru, finalurile erau cu happy end, iar oamenii frumoși, buni și onești nu-și luau șuturi în fund de la viață.

Când venea momentul să întreb ce mâncăm şi urma să aflu un meniu pe care nu-l înghiţeam (la propriu şi la figurat), lumea mea se prăbuşea. Îmi plăcea atât de mult să mănânc, încât nefericirea mea ar fi fost prea mare să o las pe mama să nenorocească un pui înnecându-l într-un sos cu smântănă. De pe atunci încercam din răsputeri să fac lobby pe lângă mama şi să-i aduc argumente sustenabile de ce aşa şi nu invers. Păi de ce un sos cu smântână (pe care eu îl detestam), când poţi încropi un sos cu roşii?! Din alea sănătoase, culese pe loc din grădina proprie, pătlăgele udate chiar de mânuţa mea!

Uneori mă încolțește un dor dureros de Alina vremurilor de demult. Mă privesc îndelung în oglindă și-mi zic cu glas dojenitor: “Serioaso, mai sari și tu într-un picior!”.

Am căutat toată viața echilibrul. Al meu. Și cred că cea mai bună variantă este acel melange trăit în prima mea tinerețe când, după o ședință de shopping pe Oxford Street, mă delectam plantând cartofi acasă, pe pământul cel mai cald, mai roditor și mai primitor din lume.

Uneori aud pământul cum plânge. Îşi cheamă copiii acasă. Măcar pentru a-i da bineţe. Câţi îi mai aud glasul? Cine îi mai simte freamătul? Cine ar mai putea să-i spună, așa ca mine, că ne este binecuvântare?!

Rădăcinile mele sunt sfinte şi au suflet. Le-am purtat mereu demnă prin lume, dar, de fiecare dată m-au chemat ACASĂ. Să le hrănesc. Și să mă hranească.

Aș vrea ca taina inimii mele să nu mai fie taină și să o împrăștii în șapte zări și-n șapte țări, să se audă-n lung și-n lat că viața-mi capătă alt sens când toate drumurile cu suflet duc la BOGDĂNEȘTI.