Sunt un om al cuvintelor. Mereu am simțit că viața trebuie exprimată, să îi dau un contur cizelând-o sub diferite forme, îmbrăcând-o în cuvinte. M-am agățat mereu de ele, așa cum te agăți de aer pentru a respira.

În ciuda convingerilor mele, în timp am învățat că două lucruri pot fi trăite și altfel, pentru că sunt atât de complexe prin natura lor, încât, uneori, cuvintele ar fi de prisos. E bine să lași tăcerea să lucreze, să le desăvârșească profunzimea.

Iubirea și credința. Cele mai alese, cele mai nobile și greu încercate sentimente umane.

Personal, nu cred să fi trăit un moment mai greu din punct de vedere al incertitudinii, mai angoasant și lipsit de perpective ca în această perioadă. Trăim în mod cert alte timpuri, iar viața nu ne mai este la fel.  Dacă nu suntem suficienți de înțelepți încât să admitem și să ne asumăm acest lucru, cu siguranță avem grave probleme de adaptare socială.

De la declanșarea pandemiei m-am aliniat tuturor măsurilor luate de autorități, nu neapărat cu ochii închiși, că nu îmi stă în fire. Le-am încasat pe toate din plin și m-am găsit în ipostaza de a face alegeri, de a analiza o situație fără precedent și de a-mi pune întrebarea „Ce pot face eu, în situația de față, ca să ne fie bine? Ce primează, unde se cere ca eu să fiu indispensabilă, cum pot eu să fiu prezentă pentru a menține acea stabilitate, și, mai important ca oricând, acel echilibru psihic de care avem cu toții nevoie”?

Și am ales. Cu ochii deschiși, cu inima strânsă, cu sacrificiul pentru iubire și cu credința că totul va reveni la a noastră normalitate, mai devreme sau mai târziu.

Timp în care mi-a fost dat să trăiesc o multitudine de emoții și sentimente. Să privesc neputincioasă la toată avalanșa de reacții a semenilor mei. Nu am căutat să anulez convingeri și opinii, însă ceea ce trăiesc cu stupoare este enorma disonanță care există în rândul nostru, ca și popor.

Uneori, cu toată străduința noastră, e nevoie de puține lucruri care să ne conducă în punctul de a ne pierde reperele.

Sunt creștin ortodoxă practicantă. Mi-aș dori să pot merge la Biserică mai des decât o fac în această perioadă. Pe Dumnezeu îl port în suflet și în minte. Sunt convinsă că puterea divină este cea care mă face să îngenunchez de fiecare dată în fața vieții. Cu toate acestea, nu pot și nu simt nevoia de a striga în gura mare acest lucru.

Suntem în pragul unei mari sărbători pentru noi ca și popor, unul dintre principalele evenimente religioase din România, o sărbătoare cu o înaltă semnificație spirituală pentru mine.

Însă nu pot rămâne fără reacție la ceea ce se întâmplă în jurul pelerinajului de anul acesta.

Nu scriu din dorința de a confirma că este bine sau nu când vine vorba de măsurile luate de autorități cu privire la desfășurarea pelerinajului. Ceea ce mă intrigă pe mine este vehemența oamenilor, încrâncenarea arătată în aclamarea credinței.

Știu, e dreptul nostru ca și popor în a ne apăra și menține dreptul la libertate religioasă. Îl respect.

Știu, e greu și tare anapoda să vezi cum tradiția și libertățile de dinainte îți sunt încălcate.

Căci da, suntem un popor înrădăcinat în obiceiuri, cutume, mentalități și dogme de care nu vrem să ne dezicem nici în cel de-al treisprezecelea ceas.

Sunt fiică de a ta, popor român,  și nu te-am părăsit pentru că mi-aș fi dezintegrat sufletul în mii de bucăți.

Și te întreb pe tine, române drag, suporți mai ușor faptul că al tău copil merge la școală și stă închis într-o cutie de plexiglas cu mască la gură patru ore pe zi?

Îți este mai ușor când trebuie să îi explici unui pui de patru ani că nu mai are voie să staționeze în curtea grădinței unde nu mai demult se dădea în leagăne?

Îți este mai ușor să îi faci consiliere copilului, când fetița X nu a vrut să o îmbrățișeze, când ți se spune că Y nu vrea să te atingă „din cauza la coronavirus”?

Aici e trauma și suferința.

Mai popor drag, între ideologia și realitatea noastră crudă se naște o mare prăpastie. Suntem setați să trăim pentru o idee și să nu acordăm atenția necesară lucrurilor care ard cu adevărat.

Și uite că a trecut un an de zile de la acea experiență, iar acum, când imaginea oamenilor cu icoane în măini care proslăvesc credința în Cel de Sus e mai pe toate canalele mediatice, îmi revine în minte o altă imagine. A celei mai triste fetițe care a reușit să mi se înrădăcineze în suflet.

Eram în parc cu ai mei copii. În zarva, bucuria și libertatea pe care numai jocul copilăriei ți-l poate oferi, am zărit-o. Era de seama fetiței mele mai mari, nu cred să fi avut mai mult de șase anișori. Un copil stingher, obișnuit să se joace singur. Preț de câteva minute am crezut că a fost lăsată singură în parc, până mi-a fost dat să văd că micuța se tot îndrepta către o femeie, cred, a sa bunică. Din acel moment nu am încetat să le privesc. Pe amândouă. Femeia nu contenea cu vorbitul la telefon, ignorându-i total prezența. O dată conversație/conversațiile terminate, se vedea după scroll-ul interminabil de pe telefon că atenția îi era acaparată, de această dată, de lumea virtuală.

Fetița a început să se joace cu ai mei. Le dau ceva de ronțăit. Mănâncă alineați pe bancă, micuța e tare empatică și se vede clar că are exercițiul de a se împrieteni rapid cu oricine. Se bucură toți patru și o zbughesc din nou la joacă.

Îmi ridic privirea către posibila bunicuță. Și-a abandonat telefonul și acum citește smerită dintr-o carte de rugăciuni. Îmi zic că e pierdută în cele sfinte de nu a observat nici după atât timp că a sa copilă face și altceva. La un moment dat cade de la o înălțime suficient de mare, soțul aleargă să o ridice, eu îi duc apă și șervețele, o ajut să își revină în timp ce își plânge durerea înăbușit. Instinctiv, o săgetez cu privirea pe femeia care o însoțea. Tot cu acatistul în mână, tot la cele sfinte atentă. Mă cuprind nervii mei cei nemiloși,  strâng din dinți în încercarea de a mă calma câtuși de puțin și mă îndrept glonț către banca celei care, în mod normal, era răspunzătoare de supravegherea fetiței. O salut scurt și îi aduc la cunoștință cele întâmplate. Râmăne neclintită pe bancă, fără nici cea mai mică reacție la accidentul copilei, reușind doar să articuleze pasiv:

– Da’ cum să se pălească? Că doar e mare! Nu vede pe unde calcă?

Mă trezesc de-a dreptul indignată, înghit în sec și fac cuminte stânga-mprejur, doar ca să nu îmi scape ceva pe guriță, care să îi sperie sfinții din acatist.

Și acum am eu așa un sentiment că mamaia respectivă merge cu mult mai des la Biserică decât mine și cu siguranță ar întări rândurile celor cu icoane la vedere, în mitingul care să adune la un loc sute de mii de români.

În condițiile în care în România se înregistrează peste 3000 de cazuri zilnic, clar, avem o logică fantasmagorică, de vrem să trăim ceea ce trăiam în alte condiții. Dacă nu luăm în vedere atât protejarea proprie, cât și a aproapelui ca pe o datorie civică, să o luăm atunci ca pe o datorie morală. Pentru că și Cartea Sfântă vorbește în rândurile Sale despre iubirea față de aproapele tău.

Cele mai adânci ape sunt cele liniștite.

Poate că în vremuri tulburi ca acestea, credința ar trebui să fie liniștită. În sufletul fiecăruia dintre noi, cu dăruire și iubire, cu toleranță și deschidere.

Întru credință și solidaritate!