„ – Dragule, eu în viitorul apropiat voi țipa. Cam des. Dacă voi ridica vocea și voi bodogăni mai mult ca de obicei, tu trebuie să mă asculți fără să mă bagi în seamă.” (din spusele unei soții venusiene).

 

 

Nimic nu este mai provocator în viață când vine vorba de a forma un cuplu, oficial sau nu, decât modul în care reușim sau nu să rezonăm cu ființa de lângă noi și să fim pe aceeași lungime de undă. Suntem unici prin felul nostru de a fi și e incredibil cum poți să îți păstrezi unicitatea, iar celălalt să ți-o accepte, să te completeze și să te lase să fii tu însuți, cu toate ale tale.

Se spune că venim de pe planete diferite și nu întâmplător femeile vin de pe Venus, planetă denumită după zeița romană a dragostei și frumuseții, simbol al feminității.

Bărbații însă au coborât de pe Marte, planetă numită după zeul roman al războiului și care reprezintă energia masculină cu toate atributele sale.

E doar o referire poetică atunci când vrem să facem o comparație între diferențele care stau la baza funcționării noastre. Chestia aceea cu “jumătatea mea care vine să completeze jumătatea ta” e tot poezie.

Pe lângă poezie, mitologie și altele, eu am îmbrățișat și varianta cea mai rațională, și anume, cea științifică. Îmi dă confortul necesar, e logică, mă asigură că eu și el suntem absolut normali, două ființe umane și foarte pământești.

Totul e acolo, în creier. Nu mai este doar o sugestie că ar exista diferențe de structură și funcționare între creierul bărbaților și cel al femeilor. Este o certitudine. Dimensiunea creierului unui bărbat este mai mare decât cea a unei femei, însă acest lucru nu garantează neapărat că ei ar avea un IQ mai mare. În schimb, creierul unei femei este mai activ în toate zonele sale. Nu că s-ar mai mira cineva.

După cum am învățat la școală, creierul uman este format din două emisfere, una stângă, responsabilă de logică, rațiune și gândirea lineară și una dreaptă, responsabilă de afecțiune, emoție, creativitate, imaginație etc. Se pare că bărbații ar folosi mai mult emisfera cerebrală stângă, în timp ce femeile pe cea dreaptă. Dar….stați așa! Doar femeile au tendința de a folosi mai adesea ambele emisfere. Cum avea să se explice abilitatea noastră de a face mai multe lucruri în același timp?!

Să vedeți cât de frumos putem folosi noi partea asta a creierașului! Chiar și când vine vorba de lucruri mai concrete, cum ar fi acțiunea. Până și acesteia îi creăm un preludiu, o pregătim îndeaproape când avem de-a face cu situații în care spontaneitatea nu ne-ar ajuta prea mult.

Perioade mai dificile le trăim cu toții, știu că vin și trec și că oricât m-aș tăvăli printre probleme, într-un final, tot la verticală trebuie să rămân.

Ce prevesteam eu că urmează în acea lună decembrie de acum vreo doi ani, îmi provoca o asemenea stare de nervozitate, încât mi-am zis că trebuie să am o discuție cu al meu soț, să îl pun în gardă într-un fel, să îi arăt că am bune intenții care se vor manisfesta un pic altfel. Așa că mi-am lăsat scoarța cerebrală dreaptă să funcționeze la capacitate maximă când, ca o domnișoară de 50 de ani, îi cer să ia loc și să mă asculte cu cea mai mare atenție.

– Dragule, eu în viitorul apropiat voi țipa. Cam des. Trec printr-o perioadă dificilă, după cum sper că ai observat și pe care vreau să o și înțelegi. Nu mă pot enerva la serviciu, nu pot să mă răstesc la sor’mea, la vecina sau să mă iau aiurea de cineva. Așa că tu ești singurul meu sac de box. Important este să mă lași să mă desfășor. Dacă voi ridica vocea și voi bodogăni mai mult ca de obicei, tu trebuie să mă asculți fără să mă bagi în seamă.

Programul nostru  pe vremuri consta în a ieși în formulă de cinci pe la ora 07.15 și de a ne întoarce în jurul orei 18.00, evident, în aceeași mirifică formulă, în dispoziții la fel de mirifice și pe care trebuia să le gestionăm în funcție de gravitatea trăirilor fiecăruia.

Când intri în casă cu un copil în brațe și doi după tine, geantă pe umăr, sacoșe și vreo coajă de banană de la gustarea de după-amiază a copilului agățată pe undeva, pe lângă a te spăla pe mâini, nu mai vrei să auzi și să faci nimic până nu pui mâncarea pe foc.

Oh, și câte lucruri lumești se desfășoară în jurul tău, iar tu îți repeți pentru a zecea oară: „Focus pe tăiat ceapa și ras morcovii. Sunt mare, rezist. Fac pipi mai târziu”. Și telefonul sună alarmant de mult. Iar eu care sunt avidă după conversații telefonice și nu numai, mi se urcă sângele la cap dacă insiști de două ori ca să aflu că vrei doar să știi cum o mai duc. Tare drăguț din partea ta, însă s-ar putea să îți dai seama că am devenit o acritură, deși nu e așa, numai că m-ai prins în momentul ăl mai păcătos al zilei. Și mi-e și jenă de zgomotele și vuietul din casă…știți, sunt doar trei copilași pe final de zi!!! Vai, și soțul nici acum nu și-a terminat conversația telefonică în interes de serviciu, îl zăresc tot în mașină. Ca o mică vrajitoare, mai arunc un ochi afară, clar, de acum încep să îl vânez. Ufff, în sfârșit coboară! Doar ca să își continue discuția la fel de preocupat. Dar în jurul mașinii. Gesticulează, vorbește cu patos și cu prea mult entuziasm. După 9 ore petrecute deja la job! Aș striga pe geam dacă s-a apucat cumva să explice tehnologia 5G tribului apaș. Abținere, mă provoci de mă zăpăcești! Dar ai câștigat.

Și când tati intră, în sfârșit, în casă, bula iubirii se sparge și inimioarele fâlfâie prin aer. Tot el este adulatul, multîndrăgitul, amuzantul și simpaticul! Ca să vezi!

Dar pentru că stă în natura copiilor să se plictisească repede, mă văd iarăși acaparată. Mai bine zis, gambele mele. Flancată de gemeni de o parte și de alta, de la chiuvetă la aragaz încerc un dans al pinguinului chinuit, în timp ce mai pun una alta în mâncare. Îmi atenționez soțu’ să mă elibereze de copii, chiar trebuie să mă mișc. Pauză. Dar eu sunt de felul meu o femeie insistentă, când se cere. Iar lipsa de reacție poate fi de-a dreptul catastrofală. Și uite așa mă trezesc eu țipând, că doar avusesem niște prevestiri, nu? „Daaaaaan, te rog, ia și amuză copiii! De nu, salam cu pâine vă dau să mâncați în seara asta!” (O mică precizare: eu chiar și când țip,  pot zice „te rog”).

Și atunci, cel mai receptiv soț face ochii mari și îmi zice: „Măi Alinuțo, da’ cine să te mai înțeleagă? Tu mi-ai spus că ori de câte ori te voi auzi țipând, să te ascult, dar să nu te bag în seamă. Eu unul chiar vreau să respect ce mi-ai cerut…”

Dau să mai zic ceva, înghit în sec, trag adânc aer în piept și mă închid în bucătărie.

Fir-ar tu să fii de scoarță cerebrală stângă! Chiar atât de simplu îți este ție, mai bărbate, să crezi întru totul ce îți cerem noi? Chiar nu încerci câtuși de puțin să pui sub lupă spusele noastre? Să le analizezi, să le interpretezi, să le dai un alt sens, o altă nuanță? Chiar le luați pe toate de bune?

Este exact ca în scena în care, sub clar de lună, el dă să o pupe și ea îl respinge rușinoasă. Și el cuminte se oprește. Serios?!  Evident că ea vrea să fie pupată!!

În momente de acestea, vreau să îmi comand o duzină de ecusoane în culori pastelate pe care să scrie frumos: „Sunt Alina, o soție duioasă și înțelegătoare”. Pe o parte din ele le-aș dori din material impermeabil, să le pot lua și la duș.

Mâ gândesc la modul cel mai sincer că în alt fel voi putea gestiona situații atât de drăgălașe ca cea de mai de sus sau cea de mai jos.

-Mama, fac pipi!

-Du-te la tata, am mâinile murdare de aluat.

-Tata, fac pipi!

-Du-te la mama. Mamiiii, unde ești? Tudoraș al tău face pipi!

Când vine vorba de problema somnului bărbat versus femeie, mai că aș deschide paginile unei enciclopedii în limba sanscrită. Dar două scenarii tot reușesc a le desluși:

EL către EA:

 – Ai adormit?

–  Da, am adormit, puiuț. Ce s-a întâmplat?

EA către EL:

-Dormi, puiule? Dormi?

Și cobori hoțeste spre fățuca lui, îi verifici pleoapele, stânga, dreapta și invers, îi asculți bătăile inimii și apoi ca o mamaie iubitoare îi tragi și plăpumioara până sub bărbie.

Bun așa. Eu hai totuși să termin pandișpanul ăla căci mâine vine mămica pe la mine. O să pun doar un pic mixerul în funcțiune, cinci minute, nici nu simți când trec.

După jumătate de oră:

-Mai dormi, puiuț? Vaiii, dragul de el, tot nu mișcă!

Și în timp ce mai speli o oală și mai pui un polonic în sertar, îți dai seama cât de prietenoasă ți-a devenit bucătăria, ce spațiu util, vesel și practic este această încăpere, în care îți începi și termini ziua.

După un timp realizezi că nucleul casei s-a mutat acolo. Căci da, până la a ne aprecia dess-urile , bărbatul trebuie hrănit și hidratat. Ciorbiță, tocăniță, papanași (respectați ordinea). Și apă cât de multă. Dacă vrea altceva, nu are decât să își ia. În acest fel avem toate șansele ca rochițica să fie văzută în culoarea ei reală. Și să vă surprindă nimerind exact nuanța aceea de roz fuchsia pe care de vreun an tot încerci să i-o clarifici.  Pe stomacul gol, posibil ca dragul de el să o vadă doar neagră.

Așadar, concluzia este simplă: după ce bărbatul e hrănit, ordinea Universului e restabilită, voi sunteți simpatice foc, copiii cei mai cuminți și educați sunt ai voștri și ție și numai ție ți se datorează asta, neamurile din partea ta sunt de nota zece și cu un pic de bunăvoință le-ar invita să stea la el și un an de zile. Ce mai, viața chiar este incredibilă!

Și totuși…în sticla asta a amândurora sunt amestecate atât de multe esențe! Atât de diferite unele, atât de asemănătoare altele!

Și totuși…într-un final toate se amestecă atât de firesc între ele ca să formeze un tot unitar, care să genereze un parfum, parfumul vieții noastre.

Nu mă pot opri să mă bucur de farmecul parfumului nostru. Nu aș vrea să-l pierd nicicând. Și nu trebuie  să-mi fi adus Luna de pe Cer. Farmecul ăsta îl simt până în măduva oaselor și atunci când El știe deja că nu mai avem coccollino și lapte pentru copii, merge să le cumpere din proprie inițiativă, dar se  întoarce acasă și cu un circular cât jumătate de mașină.

Și Eu care încerc de două luni să îmi iau niște ghetuțe cu toc mediu, dar de fiecare dată mă întorc zburând cu sacoșele pline pentru pruncușori și-i zic senină: eii, lasă, suntem deja în februarie, acușica vine primăvara, o să sar direct în pantofi. Nu ăia cu toc de 12, chiar îmi trebuie neapărat niște pantofi cu toc mediu, așa, o nuanță de gri șobolan sau poate bleu ciel…Iar cu talpă joasă e musai să îmi iau căteva perechi. Doar știi cât alerg! Mie imi place să simt Pâmântul!