Suspendarea cursurilor din unitățile de învățământ era doar o problemă de timp și o priveam resemnată, dar ca pe o bombă cu ceas. Tic-tac, tic-tac. Până într-o zi.

Cadoul îl primisem exact de ziua mea, numai că nu am vrut să îl deschid. Ulterior, m-am mobilizat și l-am analizat pe toate părțile, mi-am dat un refresh cam până prin luna martie, am strâns din dinți și am apăsat pe butonul de repeat, convinsă iarăși că așa trebuie.

Doi copii de patru ani, unul de șapte și eu. Indispensabilă în toate, acolo pentru ei acum, căci pentru mine va mai fi timp, mai târziu. Așa îmi zic mereu. E momentul lor de dependență față de mine, e disperarea mea de a-i ocroti în toate, de a-i supraveghea mereu și de a mă mai bucura de mânuțe agățate în jurul gâtului. Știu că va veni și ziua când voi tânji după ele și le voi căuta cu ochi triști, numai că eu voi fi doar mai bătrână și ei doar își vor fi luat zborul.

Dar acum știu că datoria mea este să îi cresc și să îi educ, să le sădesc în suflet iubire față de viață, să le făuresc un cuib al dragostei și al prețuirii, să le îngrijesc rădăcinile cu atenție și dăruire. Pentru ca mai târziu să știe unde și la cine să se întoarcă, cu același suflet ca cel pe care cineva îl dăruiște acum clipă de clipă.

E luni dimineață. Cu o școlăriță în clasa întâi foarte responsabilă când vine vorba de școală, ne pregătim să intrăm on line în doar câteva minute. După ce mă asigur că totul decurge bine în ceea ce o privește, închid ușa în urma ei, când cei mici își fac simțită prezența.

Gemenii s-au trezit și se învârt ca titirezii, până când se năpustesc ca o furtună în camera Antoniei, măcar să spună “Bună dimineață la copii”. Duc muncă de lămurire cu ei, le vorbesc preț de câteva minute despre ce presupune pe viitor acest program, îi așez pe canapea, un pic de desene animate pentru moment, numai să pot intra și eu în baie.

Sunt în duș de două minute și cineva îmi cere asiduu să îl ajut cu o păturică. Nu pot acum. Să scap de spuma din cap măcar!

-Da’ mama, hai odată! Nu vreau decât să-mi faci păturica asta pătrățel! Dar fără să o strângi. Adică, trebuie să o faci acoperiș la căsuța mea. Să o prinzi de mânerul ușii de la duș, de chiuvetă, restul poa’ să rămănă pe dulap și coșulețul de rufe. O casă vreau. Atât.

Iar eu mă gândesc că sunt în elementul meu…apa. Și sunt bine așa. Pentru încă un minut.

Până ne-am dezmeticit, cele patru ore de școală s-au și scurs.

Nu, zgomotul cel mai mare nu a fost cel de la mașina de făcut pâine, nicidecum. Așadar, va fi o reală provocare să-i stăpânesc pe cei doi mititei, nici nu mă îndoiesc.

E deja ora prânzului, am impresia că nu am făcut nimic și că mă învârt în cerc.

Da, trebuie să culc gemenii și să mă adun un pic. Nu-mi place sentimentul de haos pe care îl trăiesc.

Am reușit să îi adorm. Mă furișez pe călcâie din camera lor și mă las să alunec pe un scaun în bucătărie.

Gândul și gustul mi-au rămas la pâinea de casă făcută. Atâta plăcere împărtășită încât mi-aș bea și cafeaua de după-amiază cu un gram de pâine.

Primele zile aveam să le trăiesc în același ritm. După prima săptămână m-am dus la culcare plângând.

La ceas de seară, mă trezesc uneori că dau răspunsuri monosilabice. Sunt în jur de 12 ore în care talentul meu oratoric a fost pus la grea încercare. Nu am crezut că va veni și ziua în care vorba-mi să mă ajungă și să mă lase cu dureri de maxilar. În timp ce așez metodic pe masă cinci farfurii, cinci linguri, cinci servețele, încerc să mă salvez serii făcând rapid un exercițiu revigorant pronunțând ca la teatru vocalele: a e, i o ,u. Încă o dată: a, e, i, o, u.

Micii dragoni cred că e de joacă și țopăie a bucurie crezând că am inventat un nou joc. Dar eu îmi continui sârguincioasă exercițiul de supraviețuire. Știu ce mă așteaptă. Fără coarde vocale bine antrenate, cina poate fi compromisă.

E momentul de reuniune a noastră ca și familie, în care ne povestim unul altuia ce am trăit peste zi, în care ne bucurăm practic unii de alții. În timp, am realizat că fericirea deplină a acestui moment depinde în mare parte de mine. De cele mai multe ori, eu decid cu ce le bucur sau nu papilele gustative. E o alegere cu mare greutate, având în vedere gama largă și dificilă de preferințe a tuturor. Și de fiecare dată trebuie să ajung la un numitor comun, să inventez și să reinventez rețete în care alimentele „bau-bau” pentru cei mici, să se transforme magic în păpică bună și sănătoasă.

Nu sunt pasionată de gătit, deși gătesc zilnic. În schimb, împărtășesc o reală pasiune pentru a mânca.

Cred că unul dintre cele mai sumbre scenarii de viața-mi, ar fi cel în care să am interdicție la anumite alimente sau să țin vreun regim. Ideea de dietă mă îngrozește. Aș îmbrățisa cu inima deschisă să alerg din CUG până în Copou zilnic, numai să mănânc tot ce îmi place.

După masă urmează momentul de desfătare. Evident, tot al copchilașilor. Acest moment unic i l-am făcut cadou cu toată dăruirea posibilă tatălui. E momentul tău de iubire și de afecțiune, dragule! Îmbrățișează-l și fă din el momentul tău de glorie în materie de parenting, așa cum ai facut-o mereu!

În seara asta se cântă. Live. Primul este tata. Voce are, versuri știe, de nu le mai știe improvizează cu dibăcie. În ale cântatului el triumfează, eu reușesc doar să mă fac de râs.

Le cântă “Tăticul meu e la război”. Cei mici s-au liniștit și s-au lăsat moale pe genunchii lui, cea mare a început să suspine, e emoționată până la lacrimi și jelește cu capul pe masă. Când ajunge pe la „Și mama plânge în năframă de atunci mereu”, domnița plânge și ea cu sughițuri. Îi fac discret semn să înceteze cântarea. Dar el e și mai avântat. Mă văd obligată să intervin, doar tot pe mine pică să îi fac consiliere copilului. Și chiar e momentul lui de entertainment!

– Gata cu razboiul și bombele tale! Încearcă și tu ceva mai vesel!

– Mai bine ne cânți „Podu de piatră”!

-E de bebeluși, gemenilor! Măi, tata, dar tu nu știi nimic din marii artiști, cum ar fi Inna? Chiar nu știi?

-Așadar, eu vă propun să vă desfășurați la scenă deschisă alături, eliberați bucătăria, cineva mai are treabă pe-aici preț de vreo oră!

Îi înduplec să se mute alături. Victorie! Pentru un moment de desfătare în ale debarasării și curățeniei bucătăriei în liniște. Deschid larg fereastra, aerul rece de noiembrie năvălește în interior și-mi limpezește brusc mintea și sufletul.

Alături spectacolul e în toi. Tata reîncepe cântatul. Nu mă pot abține și mă lipesc hoțește de ușă, când îi aud vocea însuflețită strigând „Treceți batalioane române Carpații”. Oh, Doamne!  Ce o fi, o fi! Eu nu mai trec dincolo!

Durerea de maxilar nu-mi dă pace. Hmm…mă gândesc eu așa că Mercur, planeta comunicării, petrece de obicei în jur de trei săptămâni anual în fiecare semn zodiacal. În schimb, anul acesta, din cauza fazei retrograde, Mercur va sta aproximativ 2 luni doar în Scorpion, adică la mine acasă. Auzi, două luni!? Până și astrele mi-au copt-o! Da, sigur, doar așa se explică de ce mă doare gura! Și uite că am și explicația științifică pentru soț! Cu astrele clar nu ai cum să te pui!

În seara asta mă gândesc să îmi permit luxul de a nu interveni deloc în a culca copiii. Însă cred că esența noastră, a femeilor, este de a interveni în orice și oricând, mai ales când lucrurile nu se mișcă în direcția dorită.

E ora 21. Și un sfert. Periuțele de dinți  stau aliniate soldățește tot pe chiuvetă, doar de vreo 30 de minute. Mă mulțumesc să văd două culori de pastă diferite, insist mereu ca fiecare să se spele cu pasta adecvată vârstei fiecăruia. Evident, se pare că trebuie să-mi fac simțită prezența. Oh, spălatul pe dinți! Ritual sacru pentru mine, blasfemie pentru alții.

E unul din momentele din zi când, pentru copiii mei, mă transform în mama invizibilă. Nu mă vede nimeni. Nu mă aude nimeni. Ufff, și corzile mele vocale suferinde care se văd a fi și mai suferinde într-un moment ca acesta!

Chiar dacă nu mai mergem fizic la grădiniță și la școală, prichindeii sunt în pat până la 21.30 cu zeci de pupici, îmbrățișări și promisiuni că termin treaba și mai vin să mai dau un rând de pupici.

Dar brusc îmi amintesc că mi-a adus mama o pungă cu pătrunjel de vreo două zile și ar trebui să-l spăl, sa-l toc și să-l pun la congelator.

După nici zece minute, cineva întredeschide sfios ușa bucătăriei.

-Ilincuțo, de ce plângi?

-Mi-e milă de tine, mama.

-De ce îți este milă?

-Din cauza pătrunjelului…

Aha! Bun așa.

Încă un pup și-o îmbrățișare. Și acum sigur iubește pătrunjelul.

O dată buruienile puse la congelator, mă gândesc că e luni și că ar fi un serial la care am apucat să mă uit secvențial. Mă trezesc pe canapea pe la jumătatea filmului și o oboseală sâcâitoare se face din ce în ce mai simțită. Începe să îmi fie frig. Refuz paharul de vin pe care  soțul tot încearcă să mi-l ofere, crezând că îmi va face bine. Îmi place, dar o las pe altă dată. Mă înfășor într-un halat pufos, înșfac punga cu pufarine a copiilor lăsată pe masă și îmi calmez simțurile.

La un moment din film, individul cere să i se scoată niște dinți. Mă ia cu inima. Nu sunt și nu am fost niciodată o creatură pufoasă. Dar să mă uit la cum îți scoate cineva dinții, chiar nu, mulțumesc!

Îmi înghesui capul în pieptul lui și aștept să se termine faza cu dințișorii. Continui să mănânc pufarine. E doar la al doilea dinte, cică ar trebui să fie patru scoși. Îl rog să mă anunțe când intervenția se termină. El îmi zice că sunt tare simpatică. Eu nu vreau să îl contrazic. Îmi spun în sinea-mi că n-o fi cel mai romantic moment al nostru de până acum, dar mi-e bine așa. Ghemuită la pieptul lui, mâncând pufarine în neștire și deschizând pe jumătate ochișorii, poate-poate voi zări pe ecran niște floricele. Pentru moment, e totul meu bun.

Punga e goală. Vaiiii, și eu care nu mănânc la ore de astea! Mda, trebuie să mă spăl încă o dată pe dinți.

Cam asta e. O viață avem! Să mâncăm pufarine, zic!