“Ți-am citit articolul și am inima până la cer și înapoi. Îți mulțumesc pentru articole și pentru postări. Ajuți cum nu îți dai seama prin felul tău frumos de a scrie. Îmi închei această zi atât de plăcut și de mulțumită sufletește!”

Mărturisesc că în momentul în care am luat hotărârea de a-mi face blogul, am vizualizat de îndată întâiul meu articol, pe care mi-l doream a fi un altfel de CV care „să vorbească”, nu doar să fie citit.

Subiectul celui de al doilea material mi-a venit la fel de ușor, experiența sarcinii și a nașterii gemenilor reprezentând momentul ce avea să îmi schimbe la 360 de grade modul de a simți și de a percepe viața.

După care, evident, a urmat întrebarea. Ce scriu? Despre ce și despre cine? O multitudine de idei și de subiecte mi-au acaparat atenția, însă vocea mea interioară îmi spunea să mai aștept. Să le iau în ordine, să le dau un rost, să mă întorc de unde am plecat.  

Așa se face că am recitit primele două articole și m-am oprit îndelung și asupra comentariilor primite pe FB pe marginea lor. Multe la număr! Înduioșător de frumoase! Am căutat și mesajele primite în privat. Îmi zic că oameni care m-au cunoscut cândva, unii dintre ei fugitiv, îmi scriu cuvinte mari. Emoția pozitivă e atât de prezentă în mine, mă acaparează și îmi inundă sufletul cu un sentiment extraordinar de APRECIERE și de RECUNOȘTINȚĂ pentru voi, cei care mi-ați citit rândurile, cei care mi-ați transmis din gândurile și impresiile voastre. Da, voi sunteți sursa mea extraordinară de inspirație în alegerea acestui material! Aveți idee ce înseamnă acest lucru pentru mine? Aveți idee cât de recunoscătoare vă pot fi? Aș vrea să mă auziți cu sufletul când va spun „mulțumesc”.

Iar când faci pace cu tine și cu tot Universul, aprecierea și recunoștința îți bat la ușa sufletului și se cuibăresc acolo, în acel loc unde eu știu să găzduiesc sentimente pentru vecie. 

Principiul de bază care îmi servește drept ghid și care mă ajută în a vedea puterea aprecierii și a gratitudinii sună cam așa: Nimeni, dar absolut nimeni nu are vreo obligație sau datorie în a-mi oferi ceva, indiferent de natura acelui bun (material, financiar, energie, timp, atenție).

E scris în ADN-ul nostru că avem nevoie în mod constant de apreciere pentru a fi fericiți pe deplin. E o nevoie umană imperioasă de a te lăsa apreciat și de a aprecia la rândul tău.

Nu întâmplător pe ultimele trepte ale ierarhiei nevoilor din Piramida lui Maslow sunt situate cele care țin de nevoia de recunoaștere socială, de apreciere, nevoia de autorespect.

Firesc ar fi ca omul să cunoască sentimentul aprecierii încă de la naștere și să crească însoțit de acest sentiment în mod echilibrat.

Iar aici aș vrea să mă opresc și să vă întreb pe voi, părinți, cum a fost când bebe și-a ținut pentru prima dată căpușorul? A fost un mare bravo de apreciere, nu-i așa? Cum a fost când a început să vă imite mișcările, să reacționeze la stimulii din jurul său? Dar când a stat neajutat de perne în funduleț? Sărbătoare în casă! Și a voastră, a bunicilor și a tuturor rubedeniilor. Oh, dar primul pipi la oliță!? Moment memorabil demn de a fi trecut în catastif! 

Rolul pe care îl poate juca o justă apreciere în viața copiilor și a adolescenților este crucial în formarea adultului  de mai târziu.

Până să înțelegem cum funcționează Universul, eu cred că este esențial să înțelegem cum funcționează aprecierea și recunoștința. Indirect am învăța să găsim cele mai la îndemână mijloace pentru o viață fericită și echilibrată.

E drept că trăim într-o societate consumeristă în care negativismul informațional ne inundă din toate sursele mediatice, în care calitatea vieții este bazată de cele mai multe ori pe cantitate și nu pe calitate și în care competiția a devenit un stil de viață. Mânați în mod excesiv de acești factori, ajungem la o incapacitate de a mai simți apreciere și recunoștință pentru ceea ce primim  de la viață, ca să nu mai spun că devenim mult prea obosiți să o mai și oferim. 

Drept e și faptul că sunt recunoscătoare că aparțin acestei epoci a tuturor posibilităților, a tehnologiei avansate și a vieții de calitate, în care cea mai mare provocare este cea a alegerilor. 

De modul în care ne raportăm la noi înșine și la lumea înconjurătoare depinde de fapt calitatea vieții noastre.

Am o întâmplare ce nu încetează a-mi reveni în memorie și care, în timp, a devenit una din cele mai relevante experiențe personale cu privire la sentimentul de apreciere și recunoștință.

La căteva săptămâni după nașterea gemenilor am ieșit pentru prima dată din casă, cu treburi insignifiante. Am ales să merg pe jos. La fiecare pas făcut realizam că săptămânile petrecute doar în interior au cam anihilat simțurile și reacțiile mele de femeie urbană, multifuncțională și ageră la minte. Cât de activă fusesem eu ca om înainte era deja o amintire. Atunci nu puteam decât să privesc dezorientată la toată forfota din jurul meu și să mă mir singură cât de mult a putut să îmi lipsească suflul ăsta, agitația și clocotul orașului. Mă încolțeau sentimente și trăiri stranii, aveam impresia că toată lumea îmi putea citi gândurile, că avea cunoștință de izolarea mea, de cât de ruptă de realitate eram de fapt.

 Ajunsesem la semafor și acolo am știut că trebuie să mă opresc. Nu știu ce culoare era când mi-am zis asta. Posibil să fi fost verde. Da, a fost verde o dată, de două ori, de 50 de ori. Dar eu mă oprisem în loc și mi-am dat voie să privesc nestingherită la toată forfota din jurul meu. Oh Doamne, ce frumusețe de priveliște! Oameni, mașini, multe mașini! În zare văd și tramvaiul! Îmi vine sa îi fac cu mâna! Ce grozăvie! Las mirosul de noxe să îmi pătrundă adânc în plămâni! Inspir, expir! Câtă frumusețe! Oh, și voi, cei mai drăgălași semeni ai mei care vă tot uitați cu coada ochiului la mine! Voi, șoferi simpatici și răbdători ce îmi faceți semn să traversez, nu vă îngrijorați! Eu doar vă privesc și vă apreciez că existați. Cu zâmbet și inima deschisă, cu sentimentul unei redescoperiri a unei frumuseți uitate. Acolo, la semaforul de la Piața C.U.G. , eu împărtășeam cel mai puternic sentiment de gratitudine față de lumea mea înconjurătoare. Putea să și plouă, tabloul ar fi fost la fel de feeric! Mă gândeam că sigur aș fi putut scrie cu ușurință și un  mic eseu. Cum ar fi sunat….”Impresii și gânduri de apreciere de la semafor”?! 

Nu mă îndoiesc de faptul că toți apreciem ceva sau pe cineva la rândul nostru, în mai mică sau mai mare măsură. Motiv pentru care nu am să insist asupra acestui aspect. Pentru că există un altul, esențial, în trăirea sa, și anume – exprimarea! Sub toate formele sale, dar mai ales sub formă verbalizată! Cuvintele sunt instrumentul cel mai la îndemână pentru a da viață aprecierii. Să învățăm să ne exprimăm aprecierea și recunoștința este în mod sigur o experiență unică care ne poate schimba viața, ne poate schimba și pe noi ca ființe umane! Apreciați la timp tot ceea ce trebuie apreciat! Lucrurile uneori sunt ireal de clare, ele chiar pot fi ori albe, ori negre. Avem tendința să le dăm o nuanță de gri și parcă învăluite așa, nu ar mai fi demne de apreciat. 

În mod sigur istoricul fiecărui individ în parte (genetic, educațional, social) își are rolul său definitoriu în a avea un simț al aprecierii, în a ști să exprimi aprecierea și nu în ultimul rând, în primirea acesteia.

Primii ani ai adolescenței mele au afost un adevărat calvar în a-mi accepta și a mă bucura de anumite trăsături fizice care, din punctul meu de vedere, erau departe de a reprezenta idealul frumuseții feminine. Părul închis la culoare și pielea albă reprezentau, în opinia mea de atunci, maximul de frumusețe. Și ghici ce? Eu eram blondă și cu pielea creolă de la mama natură. O combinație dezastruoasă care îmi nimicea încrederea în mine și mă împiedica să-mi apreciez aspectul fizic. Noroc că oamenii mai cunosc și maturitatea și că mai avem și tendințe în a fi sau nu la modă. Încrederea în sine e demult sădită acolo, iar pentru că tot îmi place să o și exprim, îmi spun făcându-mi singură cu ochiul “Hai fată că ești în trend!”

Cum am descoperit eu că mă pot împrieteni cu aprecierea:

  • Am învățat să mă concentrez pe lucrurile bune. Cele rele sunt și ele acolo, cu scopul lor, depinde de mine în ce direcție vreau să înclin balanța. 
  • Negativismul poate fi gestionat. Eu decid ce vreau să citesc, să urmăresc sau să ascult. Sunt propriul cenzor în ceea ce privește primirea, acceptarea și gestionarea informațiilor.
  • În timp am realizat că negativismul l-am preluat involuntar și de la oamenii toxici, pe umerii cărora ar atârna doar neplăcerile și greutățile vieții. O reală artă să gestionezi asemenea relații, ce-i drept. Dar soluții se găsesc mereu.
  • Nu pot și nu vreau să rezonez în toate direcțiile. Dacă nu există chimie, nu mă forțez să o fabric eu. Ar fi periculos și lipsit de sens.
  • O provocare din care am gustat și din care mi-au mai rămas porții de adulmecat este capacitatea de a mă putea bucura și de a aprecia lucrurile așa cum sunt ele, fără  a aștepta rezultatul final. Am învățat să fiu parte a traseului, a mijloacelor, nu neapărat a scopului.
  • Sunt capabilă să primesc complimente sau apreciere fără să mai pun la îndoială acuratețea lor. Mi-ai spus că am o siluetă faină pentru o mămică de trei și care se îndreaptă spre 40 de ani? Amin! Așa să fie! Cu ceva timp în urmă ti-aș fi răspuns că jumătate din hainele mele mărimea 36 nu-mi mai vin. Acum spun doar că nici nu mă gândesc să trec la 38, că ciocolata mă fericește zilnic și că îmi cumpăr rochițe tot mărimea 36. Uite așa! Că pantalonii sunt mai nesuferiți  și stau să pocnească într-o zonă a corpului e și ăsta un fapt, dar eu tot am o atitudine pozitivă și optimistă. Prevăd un viitor bogat doar în hăinuțe marimea 36!!! Și în pantaloni lejeri!
  • Am învățat să și ascult. Nu doar să vorbesc. De multe ori am aflat răspunsurile și am găsit soluțiile doar ascultandu-i pe ceilalți. 
  • Pun întrebări când chiar vreau să știu ceva. Nu toată lumea este o carte deschisă care să te invite amabil să-i mai lecturezi o pagină în treacăt. Indiferent de răspuns, apreciez că mi l-ai dat. Indiferent de natura răspunsului, apreciez că ai fost sincer și direct. Întrebările fără răspuns pe care te încăpățânezi să le duci tu cu tine însuți sunt arma cea mai la îndemână pentru a-ți crea și trăi scenarii fără nici un temei real.

Personal cred cu tărie în puterea recunoștinței care poate genera o stare de bine vieții noastre. E acea trăire care face diferența între un moment bun și unul rău, între frumos și urât, între sens și nonsens. Dacă pentru a supraviețui și a avea o viață normală ne îngrijim să ne alimentăm corespunzător organismul, să ne hidratăm suficient și să ne odihnim, eu zic să ne oprim zilnic să oferim și hrană adecvată sufletului. O putem face și prin a ne arăta recunoscători și a oferi la rândul nostru recunoștință.

Iar pentru că acțiunea este cea care face diferența, eu mă opresc să îi dau din cea mai proaspătă hrană chiar acum. 

Astăzi sunt recunoscătoare:

  • Pentru momentul ăsta genial în care scriu rândurile de față, pentru mine și pentru voi.
  • Sunt recunoscătoare că după doar câteva ore de somn al meu soț m-a trezit cu același „Alinuța, te trezești”?, iar înainte să iasă pe ușă m-a sărutat pe frunte și mi-a șoptit un dulce „te iubesc”. Am zis doar câteva ore de somn? Oh, nu, chiar am dormit foarte bine, acum realizez!
  • Sunt recunoscătoare pentru cei trei copilași năzdrăvani care încă mai dorm la această oră lăsându-mi libertatea de a-mi finaliza articolul.
  • Am recunoștință pentru verdele ăsta bogat pe care îl zăresc pe fereastra bucătăriei, pentru gustul de cafea și pâine prăjită.
  • Sunt recunoscătoare și astăzi pentru dependența lor de mine, uneori sufocantă, dar care mă asigură în mod constant că sunt a lor indispensabilă mamă și soție. 
  • E fix ora 09.30, astăzi, 04 august 2020. Iar eu sunt plină de recunoștință pentru o nouă și binecuvântată zi.

Voi pentru ce sunteți recunoscători?